DUPĂ 1990 INDUSTRIA ROMÂNEASCĂ ȘI AGRICULTURA AU FOST DISTRUSE CU BUNĂ ȘTIINȚĂ

INTERVIU CU DL. DRAGOȘ FRUMOSU, PREȘEDINTELE FEDERAȚIEI SINDICATELOR DIN INDUSTIA ALIMENTARĂ (I)

 

Așadar, domnule președinte, care sunt problemele cu care vă confruntați?

Problemele sunt multe, sunt majore… uneori mai glumesc amar și spun în loc de industrie alimentară, industrie falimentară, pentru că temerea mea este că, dacă nu facem ceva cu adevărat, industria alimentară a României se poate pierde. Un lucru deosebit de grav, nu pentru că n-am avea mâncare, oricum importăm foarte mult, dar este grav fiindcă distrugem o tradiție, și asta având lângă noi o materie primă pe care am putea s-o folosim… și…. distrugem locuri de muncă. Or, lucrul acesta este, pentru mine, sigur, o problemă… ținând cont de potențialul pe care îl are România dintotdeauna, plecând de la agricultură – furnizor de materie primă –, continuând cu industria alimentară, foarte dezvoltată – îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta! – până în 1990…

Este adevărat că făceam export foarte mult pe atunci și era nevoie de capacități mari… totuși, industria alimentară e mult subdimensionată acum… și asta nu neapărat din pricină că au apărut companiile multinaționale, ci datorită faptului că după ’90 – cred eu –, industria românească și agricultura, repet și agricultura, pentru că există totuși o legătură destul de mare între ele, au fost distruse cu bună știință! Subliniez și repet. Ne-am trezit după 30 de ani, când am rămas aproape dezbrăcați, să reconstruim ceea ce am distrus în câțiva ani după revoluție, acele cooperative agricole de producție, acele IAS-uri…

Sigur ne-am legat de niște denumiri. Cooperativă, denumire comunistă. Nu, cooperativă este și în Franța, cooperativă este și în Olanda, cooperative sunt peste tot, puteam să le numim asociații, nu era niciun fel de problemă. Puteam să retrocedam terenurile, dar nu să le distrugem, fărâmițându-le în bucățele… Bine era să fi învațat de la alții… Omul trebuia să păstreze pentru el, pentru consumul propriu, o suprafață de 5 000 de metri pătrați, să spunem, și restul să rămână în asociație, pentru că nu poți să faci o agricultură modernă decât pe o suprafață foarte mare.

Iar dacă discutăm despre micii producători, care astăzi sunt bine veniți pe piață, fără asociații iarăși nu se poate face nimic. Nimic altceva decât să ridicăm mingea la fileu hipermarketurilor, care spun că nu-și pot asigura, la cantitatea pe care o doresc, produsele de pe piața noastră internă, motiv pentru care sunt nevoite să apeleze la importuri. Mie mi se pare trist că importăm fasole uscată din Brazilia, sau ceapă, cine mai știe de pe unde, când, vorba ceea, aici se poate cultiva oricât! Lipsa asociațiilor conduce la această stare de fapt.

Deci, o primă problemă pe care eu o văd legată de industria alimentară este lipsa asociațiilor micilor producători. Acestea ar putea să-și facă câte un depozit, pe fonduri europene – o depozitare corectă poate mări mult perioada de păstrare a produselor – și, bineînțeles, pe lângă acel depozit ar mai trebui să mai existe și un mic punct de procesare.

Pentru că o parte din întreaga cantitate ar trebui dată către comerț, iar produsele care, să spunem, nu mai pot fi vândute, datorită trecerii timpului și a perisabilităților, ar putea fi băgate imediat în acel punct de procesare, de unde s-ar putea scoate anumite tipuri de conserve, care să nu fie neaprat bio, întotdeauna – că tot ne legăm și de această denumire… Dar ar trebui îndeplinite anumite condiții: să fie produse bune, de calitate, la prețuri mult mai mici.

(O să ajungem și la prețuri, vizavi de ceea ce se întâmplă pe piața nostră.) Și atunci, desigur, având o asociație, am ști că avem contracte încheiate pentru ceapă, pentru cartofi, pentru ardei, și așa mai departe, iar această cantitate totală s-ar împărți pe producători… Fiecare dintre aceștia și-ar putea vinde marfa, n-ar mai rămâne pe câmp, asociația ar vinde și ea mai departe, s-ar stabili un preț de bun simț… iar eu merg și mai departe, spunând că asociațiie de producători ar trebui să aibă, inclusiv în piețe, o zonă de tarabe…

Deci nu samsarilor…

Pot rămâne și samsarii în partea lor de piață, îi privește ce vând, cât vând, au societăți comerciale, e negoțul lor, dar trebuie să existe acesti producători ai asociațiilor și în piețe, inclusiv dacă discutăm despre acele piețe volante de la sfârșit de săptămână, care se practică în toate statele europene civilizate, unde vin producătorii, își vând produsele lor proaspete, între ora șapte dimineața și cincisprezece, când toată lumea își strânge absolut tot de-acolo, ca să poată veni cei de la salubrizare și să facă curățenie, urmând ca spațiul să se redea, în continuare…

Am avut și noi astfel de inițiative…

S-a încercat, eu știu că s-a încercat, dar, din nefericire, nu s-a mers până la capăt, iar în piețele noastre au investit, chipurile, niște privați, cu bani care urmau să se recupereze în zeci de ani, fără taxe plătite la primării… Adică un lanț întreg care a stricat, de fapt, o bună negustorie, să spunem așa, o bună practică existentă deja la noi – nu trebuia să ne învețe nimeni cum să facem!

Revenind așadar, după ’90 a început acea privatizare haotică a societăților comerciale din industria alimentară. Interesul celor mai mulți a fost nu să cumpere o Societate Comercială, pe care s-o ducă în continuare, făcând-o să producă, ci s-o închidă, mai ales acolo unde terenurile reprezentau un interes mare… Ăștia, după ce dărâmau totul, vindeau fierul vechi, inoxul, pe care luau o gramadă de bani, apoi scoteau și terenul la vânzare, la imobiliare, iar ”afacerea” era deosebită.

Vindeau inoxul…

Am câteva exemple, pentru că tot spuneai de inox, cea mai nouă fabrică de zahăr era cea de la Năvodari, care era construită într-un procent de 70-75% din inox, și a fost prima care a fost tăiată. Deci fabrică nouă, inox, la port. Da?!

Nu existau niște prevederi legale?

Nici vorbă, și vă mai dau un exemplu. În urmă cu o jumătate de an a fost închisă fabrica de zahăr de la Oradea, am încercat să facem niște presiuni mari în ideea de a afla date și de a pune mâna pe contractul de privatizare, dar n-am reușit nicio clipă să primim ceva de la AVAS…

În general, privatizările cred că au fost făcute cu o mare parte din bani la buzunarul celor care au făcut dezetatizarea… și cu foarte puțini bani la statul român… Fără condiții. Pentru că puteam să vindem o fabrică cu un dolar, nu aveam euro atunci, dar impunând, în schimb, să nu închidă timp de 25 de ani, să păstreze obiectul de activitate, să investească, să păstreze forța de muncă….

Multe contracte de privatizare au fost așa, dar clauzele nu au fost respectate…

Nu le-a controlat nimeni. Asta este marea problemă. Și, deci, fabrica de zahăr de la Oradea – ca să revin – după vreo zece ani de activitate în România, firmă germană… s-au gândit ei că în momentul liberalizării pieței la sfecla de zahăr nu mai are rost să rămână și să producă în România, drept pentru care cu doi ani înainte au făcut o formă forțată de faliment.

Oradea a luat materia primă de la firma mamă la preț mult mai mare decât putea să-l ia de pe piață, sigur că fabrica companiei germane trebuia să dea înapoi banul pe materie primă, dublu cel puțin față de prețul pieței, zaharul se vindea pe piață la prețul normal și, în doi ani de zile, au intrat în faliment. După doi ani de zile, cu toate insistențele și presiunile făcute, cu toată dorința cultivatorilor de sfeclă din zona de nord-vest de a cumpăra această fabrică și de a continua activitatea, după toate întâlnirile de negociere, care au durat peste un an de zile, ne-am dat seama ca, de fapt, investitorul neamț nu avea de fapt de gand sa cumpere fabrica, ci să o taie.

Și-a păstrat un depozit cu zece angajați în România, aduce zaharul pe care îl producea la Oradea din Germania, aici, în cel mai rău caz, doar îl ambalează și îl vinde pe piață. Deci, forța de muncă zero și producția de sfeclă pierdută. Nu i-a păsat nimănui că toți cultivatorii de sfeclă au investit acolo, iar acele utilaje nu prea poți să le folosești la prumb sau la grâu…

Din cauza specificității

Sigur, au condiții tehnice specifice pentru sfecla de zahăr – și așa s-a distrus totul! Din 33 de fabrici de zahăr câte existau în 1990, acum nu mai există decât vreo patru. Din 33, patru! Același lucru s-a întâplat și la lapte…

Unde sunt cele patru?

Cele patru sunt: două ale companiei Agrana, tot la ei este Buzăul și Romanul, a treia este la Luduș, a patra a rămas Bod – singura fabrică cu investiție românească în momentul de față! – iar la Bod, chiar dacă scârțâie deocamdată puțin (că e greu să te bați cu titanii pe o piață și cu o concurență atât de mare!), un procent considerabil îl au în momentul de față cultivatorii de sfeclă din zonă, ceea ce mie mi se pare un lucru foarte bun, pentru că se ajută reciproc și…

Își mențin activitatea…

Da, își mențin activitatea. Deci, cam așa s-a întâmplat, în general, peste tot. Așa s-a întâmplat și în industria cărnii. În primul rând, este clar, cred, pentru toată lumea, că înainte fiecare județ avea cel puțin un abator. În momentul de față eu nu știu dacă mai sunt două-trei abatoare în România… mai era cel de la Alexandria care funcționa…. și sincer să fiu, nu mai știu…

La Timișoara cred că trebuie să fie…

Comtimul… care a fost preluat de Smithfield…

Va urma

Interviu realizat de Cornel Moisă

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.