Industria uleiului, o poveste cu fabrici închise

România este unul dintre cei mai mari exportatori de seminţe de floarea soarelui din Uniunea Europeană, dar această poziţionare nu este neapărat şi în avantajul nostru. În loc să exportăm materie primă, noi ar fi trebuit să fim cel mai mare exportator de ulei de florea soarelui, închizând astfel lanţul valoric. Dacă în urmă cu 28 de ani funcţionau 17 fabrici de prelucrare a oleaginoaselor, după privatizări şi revânzări succesive, multe dintre ele s-au închis, motivându-se supraproducţia de ulei în condiţiile în care şansa exportului nu a fost valorificată prea bine. Pentru unii, mult mai profitabilă s-a dovedit a fi afacerea imobiliară reprezentată de terenurile de sub fabrici.

Suprafeţele cultivate cu floarea soarelui şi recoltele obţinute au crescut permanet în ultimii ani. Dacă în 2007 această cultură a ocupat o suprafaţă de aproape 836.000 de hectare, în 2016 ajunsese la peste un milion de hectare. Un salt spectaculos a înregistrat însă producţia. Dacă în 2007 s-a obţinut o recoltă medie de 654 kg/ha, în 2016 aceasta aproape se triplase, ajungând la 1.923 kg/ha, iar în 2017 a fost de 2.735 kg/ha. Creşterea puternică a producţiei, a fost însoţită şi de o majorare a exporturilor care au crescut în intervalul 2006-2016 de la 382.686,1 tone la 1.183.711,7 tone. Sectorul care însă nu a ţinut pasul cu aceste creşteri record a fost cel al prelucrării, aici tendinţa fiind de reducere a capacităţilor.

Lichidări pe bandă rulantă

Fabricile de ulei Interoil din Oradea, Olpoulei Podari, din judeţul Dolj, Lizeanu şi Muntenia din Bucureşti, Unirea din Iaşi, Oleatim din Timişoara sunt numai câteva din unităţile care au dispărut în ultimii 20 ani. Marile companii transnaţionale care au preluat controlul pieţei uleiului din România, au pus fără ezitare lacătele pe multe din fabricile cumpărate, invocând, de fiecare dată, lipsa profitabilităţii generată de costurile logistice mult prea mari. De exemplu, numai americanii de la Bunge au închis trei fabrici (Muntenia, Interoil şi Unirea) din raţiuni de eficientizare a afacerilor derulate în România.

Numai vânzarea terenului de sub fabrica Muntenia din Bucureşti a băgat în conturile americanilor de la Bunge 29 de milioane de euro.

Aceiaşi soartă a avut şi Interoil Oradea. În anul 1993 a fost privatizată prin metoda MEBO, până în anul 2000 investindu-se nu mai puţin de 11 milioane de dolari în retehnologizarea ei. În anul 2004 intră în proprietatea companiei multinaţionale Bunge, pentru ca în vara anului 2007 aceasta să ia decizia închiderii ei. Şi aici o parte din terenul fabricii a fost vândut, la fel cum s-a întâmplat şi cu o parte din utilaje. În 2015 intra sub şenilele buldozerelor şi fabrica Unirea din Iaşi, după o istorie de 50 de ani, dar pentru Bunge menţinerea ei în viaţă nu mai era rentabilă. Şi americanii de la Cargill au pus lacătul pe fabrica Olpoulei din Podari, după ce au decis să iasă din afacerea cu ulei, concentrându-se în România pe comerţul cu cereale, iar terenul l-au scos la vânzare. Alte fabrici, chiar dacă nu s-au închis, prelucrează puţin şi sporadic.

citeste integral pe jurnalul.ro

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *